Optimism și speranță

“Conversațiile pentru o viață mai bună” ne-au adus din nou împreună cu Antoneta Galeș. De aceasta data am vorbit despre Optimism și speranță. Va recomandam cu drag articolul de mai jos, scris special pentru voi, doamnelor, chiar de Tony.?

Optimism și speranță

Să zicem că mâine ai un eveniment important, nu știu, poate un examen, poate interviu pentru un job nou, sau o discuție serioasă. Sau poate vei vorbi la un eveniment. Ar fi de preferat să poți scăpa de toate gândurile negre și să te poți concentra. Îți vin în cap o mulțime de piedici pe care le-ai putea întâmpina și-ți aduci aminte de toate dățile când lucrurile au mers prost pentru tine. Uneori ai impresia că intri într-o spirală a gândurilor negative din care nu mai poți ieși. Panica te blochează.

Cum ar fi să știi că poți „umbla” la povestea din capul tău?

Cu toții cunoaștem oameni care sunt optimiști, cu toate că se confruntă cu o mulțime de provocări, și oameni pesimiști, deși circumstanțele lor par bune. Optimismul pare capacitatea de a-ți imagina scenarii pozitive, doar că e mai mult decât atât, e o însușire complexă, perfect antrenabilă, care ține mai mult de dispoziția de a vedea lumea și șansele personale ca fiind bune și de a ne explica într-un mod mai productiv contextele.

E adevărat că unii dintre noi se nasc ceva mai optimiști. Sunt mai capabili să vadă „jumătatea plină a paharului”, dar există speranță și pentru ceilalți, e posibil să vedem din ce în ce mai puțin „jumătatea goală” și să ne concentrăm pe faptul că are apă.

Pentru mine, născută mai degrabă să verific, să știu și să mă gândesc frecvent la ceea ce ar putea merge prost, a fost o muncă susținută. Mama mea fost modelul meu, ea făcea exact invers. De câte ori o situație era complicată, avea puterea să spună că se va rezolva. Chiar și acum, când starea ei cognitivă e grav alterată de boală, spune deseori: „totul se rezolvă, până la urmă”.

Optimismul învățat este opusul neputinței învățate, cel de al doilea termen însemnând situațiile în care ”omul nu percepe că ar exista vreo posibilitate de scăpare din durere, suferință sau disconfort și renunță la a mai încerca să scape sau să lupte și se comportă ca și când ar fi neputincios, când percepe că nu mai poate controla evenimentele” - Martin Seligman.

Experimentele pe animale au demonstrat că atunci când se află prea mult în situații care sunt fără ieșire, chiar și după schimbarea acestora, când ar avea posibilitatea de a acționa, nu o mai fac. Exemplul foarte dureros este acela al elefanților care sunt legați de picior cu frânghie groasă, atunci când sunt pui, dar pe care ar putea-o rupe atunci când cresc, doar că nici nu mai încearcă.

Care e povestea

Capacitea pe care o avem de a construi povești este remarcabilă. Mintea noastră produce tot felul de narațiuni. Este esențial să ne creștem capacitatea de a „auzi” ce debităm pentru a avea posibilitatea de a „rescrie” povestea.

Cei care sunt optimiști văd lumea ca pe un loc în care se întâmplă, mai degrabă, evenimente pozitive și oamenii sunt, mai degrabă, buni. Ar însemna că au ceva mai multă  încredere în lume și în oameni. Din păcate, cultural, ca popor, suntem tentați să avem un nivel destul de scăzut. Cercul de încredere e destul de mic, format din apropiați și cunoscuți. Avem tendința să fim reticenți față de cei pe care nu-i cunoaștem. Ar ajuta mult dacă ne-am propune să observăm că, în general, pe parcursul unei zile, se întâmplă mai multe evenimente pozitive decât negative. Cum facem asta? Pur și simplu, ne dăm voie să vedem și ce e bine. Cu ochii în telefon sau în goana după senzațional, uităm să vedem multitudinea de lucruri bune care trec prin fața ochilor noștri și le ignorăm.

Optimismul ține de modul în care ne explicăm situațiile și contribuția sau vina noastră. Știu că pare complicat, dar vin cu exemple:

• intern sau extern

Un optimist își poate identifica aportul în cazul unei situații pozitive și este capabil să plaseze în exteriorul său cauzele pentru situațiile negative.

Să zicem că am de dat un examen și-l iau. Dacă pot să-mi atribui reușita și să-mi spun că s-a întâmplat asta pentru că am învățat, sunt mai optimistă decât dacă aș zice că profesorii au fost indulgenți sau că subiectul a fost ușor.

Uneori suntem tentați să ne învinovățim. Uneori putem avea dreptate. Dacă n-aș lua un examen, ar fi de preferat să spun că n-am învățat, decât că sunt o proastă. Măcar să mă concentrez pe acțiunile pe care le-am făcut sau nu, decât să-mi aplic etichete. Dacă mă refer la acțiuni, măcar pot face mai bine data viitoare. De cele mai multe ori, chiar există o dată viitoare.

• permanent sau temporar

În cazul unui eveniment pozitiv, optimistul are capacitatea de a-l permanentiza, față de pesimist care-l consideră ca fiind unic.

Hai să vorbim din nou despre examen. Optimistă fiind, explicația mea e că mereu iau note bune. Ca pesimist, pot spune că doar în ziua aceea am fost diferită.

Situația negativă ar fi în legătură cu pierderea unui job. Ca optimist, pot să mă concentrez pe faptul că am multe abilități și că situația se va remedia, o să-mi găsesc altceva. Un pesimist ar gândi că n-o să-și mai găsească niciodată un job.

E necesar aici să relativizăm puțin. Mai ții minte povestea persană de data trecută? Mesajul pe care îl primește padișahul de la înțelept pentru a-i fi gravat pe inel e „toate trec”, ș-alea bune, ș-alea rele. Important e să vedem ceea ce e bun, atunci când se întâmplă.

Am o prietenă care locuiește în străinătate. Apucă doar o dată pe an să vină în vizită la părinți. Când am vorbit cu ea, era îndurerată că tatăl ei, în loc să se bucure că o are alături, a fost tot timpul trist că urmează să plece. E genul de pesimism extrem de dăunător.

• general sau specific

Optimistul poate generaliza un eveniment pozitiv și să se poată bucura de el, pe când un pesimist îl consideră ca fiind unic și nerepetabil.

Dacă e vorba de o situație negativă, optimistul consideră că e singulară, pe când pesimistul începe să generalizeze și să o extindă și în alte arii ale vieții. Începe, să zicem, de la pierderea jobului și poate continua cu pierderea casei, a familiei.

Dacă toate situațiile de mai sus țin de cum ne explicăm evenimentele după ce ele au avut loc, hai să vedem capcanele de gândire pe care ni le putem întinde singuri, chiar și înainte ca lucrurile să se întâmple.

• citirea minții - mindreading

Avem tendința să interpretăm și să presupunem ce gândesc cei cu care interacționăm. Ni se întâmplă des să ne comportăm conform deducțiilor noastre, în loc să punem întrebări de clarificare.

Spre exemplu, partenerul sau partenera ta de viață vine de la serviciu. Răspunde monosilabic la întrebări și tu începi să-ți aduci aminte că nici de dimineață nu a fost prea comunicativ/ă la micul dejun. Apoi începi să-ți faci griji în legătură cu excursia în care urmează să plecați, să te gândești că nu mai vrea să meargă. Drept pentru care, după minute bune de frământări, îi spui: „tu niciodată nu ești de acord cu propunerile mele”. Pe când, de fapt, poate că celălalt a avut doar o zi mai proastă.

Situația s-ar putea detensiona dacă ai spune ce vezi: „ești monosilabic/ă”, ce simți: „încep să-mi fac griji” și dacă l-ai întreba pe celălalt: „cu ce pot să te ajut?”.

• eu

Ni se întâmplă tuturor să ne comparăm cu cei din jurul nostru. Fie că tragem concluzia că am fi mai buni, fie că am fi mai răi, nu ne este de ajutor. Mai bine observăm străduința și progresul propriu, pentru a putea remedia. Singura persoană cu care are sens să mă compar sunt eu însămi, să văd ce pot îmbunăți, dacă e cazul, sau, cu blândețe, să accept că atât am putut în condițiile date.

Capcana „eu” mă duce într-o zonă în care încep să cred despre mine că sunt într-un anume fel, să-mi pun etichete.

• ei

Un alt tip de capcană e atunci când cred că e vina celor din jurul meu, că eu sunt bine, dar toți ceilalți sunt vinovați de eșecul meu. Sunt slabe șanse de a face diferit altădată sau de a-mi asuma responsabilitatea.

Pot scăpa din capcană dacă sunt dispusă să văd și ce fac eu și ce aș putea face.

• neajutorare

Când am impresia că nu am șanse, când îmi vine să renunț, chiar înainte ca „bătălia” să se fi dat. Se poate întâmpla după o perioadă dificilă, când au fost mai multe lucruri care au mers prost sau când, pur și simplu, e atât de greu, încât să mă simt copleșită. E o stare de neputință, ca și când bateria ar fi complet descărcată. Mă ajută să stau puțin, să respir, să mă odihnesc și să mă încarc, înainte de a mă apuca de ceva.

• catastrofare

Știu că nu e un cuvânt din dicționar, dar se folosește pentru situațiile când fac din țânțar armăsar. E ca în povestea cu drobul de sare a lui Creangă. În mintea mea se produce un efect ca un bulgăre de zăpadă, care crește și tot crește, se extinde către toată viața mea și mi-o face praf, ca o avalanșă. Și totul în mintea mea, dar are capacitatea să mă dărâme.

Dacă ne-am ocupat până acum de cum putem să ne facem rău cu scenariile și capcanele din cap, hai să vedem dacă ar exista și niște strategii să ne fie mai bine.

1. evidența

Dintre toate lucrurile pe care le gândesc, câte dintre ele sunt absolut sigure? Câte sunt certitudini? Dacă mă întreb asta pe bune, s-ar putea să descopăr că nu e chiar așa. Nu știu sigur că voi pica examenul, nu știu sigur că nu voi lua interviul.  Poate că e nevoie de mai mult realism și poate că vreau să-mi dau voie să descopăr ce cert și adevărat.

2. reformularea dialogului

Am zis de mai multe ori deja că e mai bine să mă refer la acțiuni, decât să-mi pun etichete. Pe măsură ce voi putea să-mi spun „am făcut o prostie” în loc de „sunt o proastă”, îmi voi crea spațiul de a acționa diferit data viitoare.

Ajută mai mult să mă concentrez pe acțiuni și comportamente, pentru că voi putea alege ce anume voi face data viitoare. Dacă-mi zic că-s proastă, s-ar putea să renunț și să mai încerc.

3. găsirea de soluții alternative

Uneori nu pot să-mi scot din cap un lucru. Pur și simplu. În cazul acela, ceea ce mă scoate e să mă gândesc cum rezolv, dacă se va întâmpla. Am plecat odată la mare fără roată de rezervă, făcusem deja o pană și nu mai aveam cum să fac rost de o altă roată. M-a ajutat să mă gândesc că pot suna la o firmă de tractări sau la un service. Evident că nu s-a întâmplat, mintea noastră creează mult mai multe dezastre față de cele care au loc în realitate.

4. repoziționare

E important să văd că am tendințe spre catastrofare. Ajută să observ și care sunt situațiile în care fac asta mai des. Din nou, contează ce fel de întrebări ne punem pentru a obține răspunsurile potrivite.

          - care e cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla?

          - care e cel mai bun lucru?

          - care e cel mai probabil?

Trebuie să-mi dau voie să văd că am spațiu de manevră, că am opțiuni, nimic nu e mai groaznic decât senzația că sunt neputincioasă. Dacă reușesc să-mi pun cele trei întrebări de mai sus, de cele mai multe ori mă detensionez. Dacă nu, repet. Pentru că, așa cum am povestit și la întâlnirea de data trecută, contează foarte mult să știu CE POT FACE ÎN CONDIȚIILE DATE.

Speranța

Uneori avem așteptări, alteori pretenții. Speranța e atunci când mă poziționez realist față de niște provocări și găsesc modalitățile de a le depăși energia de a necesară. După cum ai văzut, am folosit de multe ori cuvântul realist și e necesar. Dacă încerc să fac abstracție de realitate, nu fac altceva decât să creez premisele pentru frustrare, ceea ce duce la dezamăgire.

Poate că e mai util să sper că voi slăbi dacă mă apuc să și fac ceva, un regim alimentar sau mișcare, decât să-mi tot imaginez că se va produce o minune. Se întâmplă, doar că sunt rare, și e mai bine să mă concentrez pe ceea ce e realist.

Ne ignorăm reușitele și strădaniile foarte des. Avem abilitatea de a ne uita doar la rezultate și să uităm să vedem și cum anume am ajuns acolo. În goana către ceva din viitor, uităm să ne spunem și bravo, măcar din când în când.

Am zile în care mi-e greu să-mi evaluez activitatea, am impresia că nu am făcut nimic, deși am lucrat aproape tot timpul. Atunci scad timpul de referință pentru măsurarea reușitelor și mă concentrez să-mi pot răspunde la „ce am făcut bine AZI”. În goana către măreție, uităm să vedem pașii mici pe care îi facem, de unde și senzația că reușita e încă un fel de Fata Morgana. 

Poate facem la sfârșitul anului un fel de bilanț. Dar ce-ar fi să facem asta mai des? Poate lunar? Sau chiar săptămânal, până când ajungem să ne punem întrebările corecte. Până data viitoare, care va fi în septembrie, te las cu o listă de întrebări.

1. Care sunt lucrurile pe care le-ai reușit și sunt vizibile din exterior?
– în legătură cu profesia/meseria/cariera: o promovare, un alt job, o mărire de salariu
– în legătură cu achizițiile tale: o casă, o mașină, obiecte noi, obiecte frumoase
– în legătură cu dezvoltarea ta: un curs, o diplomă, o abilitate, o competență
2. Care sunt lucrurile pe care le-ai făcut pentru tine?
– în legătură cu condiția ta fizică și sănătatea ta: greutate, regim alimentar, antrenament, odihnă, relaxare
– în legătură cu dezvoltarea ta: citit, învățat, gândit
3. Care sunt lucrurile pe care le-ai făcut pentru cei din jur: ce-ai dăruit, ce-ai creat, care e impactul tău în lume?

Ce anume ai făcut pentru a le obține?
Cum anume ai muncit? Te-ai implicat mai mult? Ai dat mai mult? Ai dat la timp?
Ce anume ai făcut pentru a te recompensa? Cum ai trăit bucuria realizărilor tale?
Cum anume ai simțit bucuria ta când ai dăruit și cum s-a simțit recunoștința celor din jurul tău?

Am avut, și de data aceasta o conversație bună. Poate că cel mai mare beneficiu, dincolo de lucrurile pe care le putem învăța, e să vedem că nu suntem singuri. Cu toții avem momente când reușim mai bine și momente când nu ne iese.

Urmează perioada de vară, de vacanțe, poate că va fi mai ușor să ne observăm, poate că va fi mai simplu să vedem cât de multe lucruri bune se întâmplă.

Vacanță frumoasă până atunci și sper să ne vedem cu bine în septembrie.