Curaj și determinare

Capacitatea de a vorbi despre fricile noastre e mult mai mare decât cea de a observa actele noastre de curaj

Înainte de întâlnirea noastră din Sufrageria Magnolia am lansat o provocare pe social media la  care am primit numeroase răspunsuri. Întrebarea a fost „ție de ce ți-e frică?” și am aflat că lucrurile care ne înspăimântă pot fi foarte specifice: păianjeni, avioane,  examene, dentist, conducerea unei mașini, sau mai subtile: boală, singurătate, monotonie, noutate sau moarte. Dacă aș fi primit mai multe răspunsuri, sigur lista ar fi fost mai lungă. Practic, orice ne poate înspăimânta.

Și în legătură cu curajul avem aceeași perspectivă în alb și negru; deseori considerăm că a avea curaj înseamnă să nu ne temem. Aș veni aici cu o definiție despre curaj care îmi place foarte mult: „abilitatea de a acționa pentru o cauză cu o semnificație importantă (bună, nobilă sau practică), în ciuda fricii resimțite că amenințările pot fi mai mari decât resursele disponibile”. (Woodard, 2004).

Ce a ajutat foarte mult și de data asta, a fost să vedem că avem temeri comune. Discuțiile într-un cadru în care fiecare vine cu deschidere și cu disponibilitatea de a se întâlni cu ceilalți sunt benefice, vedem că mai sunt și alții ca noi și că suntem împreună în asta.

Modul în care procesăm informațiile este cel care ne ajută sau ne împiedică să acționăm. Contează enorm povestea pe care ne-o spunem și analiza riscurilor pe care o facem înainte de a face ceva, doar că - și aici e capcana - în ce măsură avem capacitatea de a ne uita cu mai multă circumspecție la povestea pe care ne-o spunem. Suntem foarte capabili să creăm tot felul de scenarii, unele dintre ele chiar horror, ne atașăm de ele și le lăsăm să ne întunece judecata. Iau un exemplu banal: să zicem că mi-e frică să merg cu avionul. Pot să-mi imaginez o mulțime de dezastre. Da, au existat. Pot să mî gândesc la toate lucrurile care ar putea merge prost. Am vreo garanție? N-am, există doar statistici. Pretenția noastră de a opera în viața de zi cu zi doar cu certitudini îmi poate lungi foarte mult călătoria dacă aleg să merg cu mașina în loc de avion. Curajul este o alegere. Aleg să acționez într-un anume fel, chiar dacă mi-e frică.

Cu toate că mi-e frică de… , am curaj să…

O acțiune care mi se pare mie curajoasă ar putea părea ceva banal pentru altcineva, cu toate astea, mai bine mă uit către ceea ce îmi doresc să obțin, luând în calcul și riscurile, pentru a face cea mai bună alegere.

Putem vorbi despre cum curajul meu poate părea ceva banal pentru tine, dacă mă refer la păianjeni. Să zicem că eu tremur când văd unul, pe tine te lasă rece, cu toate astea eu fac un efort enorm să-l iau cu un șervețel să-l dau afară pe geam, pe când tu îl poți lua cu mâna goală. Suntem diferiți în ceea ce privește curajul personal, dar avem o înțelegere comună în ceea ce privește curajul general, e ceva care ar putea provoca pe oricine.

Sunt multe variante de clasificare a curajului, putem vorbi de curaj fizic, moral- social și curaj emoțional. Oricum am analiza conceptele, insist pe faptul că presupune să facem ceva.

În urmă cu aproximativ cincizeci de ani, la Universitatea Stanford a avut loc un experiment extrem de contestat ulterior. Au fost selectați 24 de studenți, toți bărbați, care au fost împărțiți în două grupe: gardieni și prizonieri, scopul fiind acela de a vedea cum condițiile externe și ceea ce cred oamenii că se așteaptă de la ei de schimbă comportamentul. După șase zile de la începerea acestuia, experimentul a fost oprit pentru că lucrurile o luaseră complet razna: doi prizonieri au ieșit din joc, unul dintre ei chiar a făcut o criză, iar „gardienii” aveau un comportament din ce în ce mai abuziv. Totul se petrecea într-o clădire a facultății, toată lumea știa că participă la un joc, totuși, au asimilat rolurile în care au fost distribuiți atât de bine, încât în loc să ceară simplu oprirea acestuia, au cerut un medic sau un avocat.

Au existat și participanți care au avut curajul de a contesta „jocul” și acesta este și motivul pentru care am adus experimentul în discuție, pentru că profesorul Zimbardo, cel care l-a inițiat, a avut două concluzii importante în urma acestuia.

Prima este despre eroism, acel curaj care îi poate anima pe unii oamenii să ia atitudine, să ajute dincolo de riscurile pe care le percep și dorința lui Zimbardo a fost de a încuraja o astfel de atitudine, predând sau purtând discuții despre eroism în școli, instituții de stat sau companii private (Heroic Imagination Project).

Suntem cu toții împreună și suntem cu toții alături la construirea unui loc mai bun sau protejarea acestuia prin luarea de atitudine și sancționarea nedreptății. Zimbardo definește opusul eroului ca fiind acela care este indiferent sau care se preface că nu vede și nu intervine.

Lumea se schimbă sau se îmbunătățește puțin câte puțin, om cu om și linguriță cu linguriță, așa cum minunat o spune Amos Oz, fondatorul Ordinului Linguriței (The Order of the Teaspoon), o organizație care are drept scop combaterea fanatismului. Acesta spune că sunt trei variante de reacție la vederea unei calamități, a unei conflagrații sau a unui foc. Unii vor fugi din calea incendiului cât de repede vor putea. Alții se vor indigna și vor scrie la ziar despre ceea ce s-a întâmplat sau vor cere demiterea celor responsabili, poate chiar vor face o demonstrație. Cea de a treia categorie este descrisă astfel de către Amos Oz: ”vii cu o găleată cu apă pe care să o arunci în foc, iar dacă nu ai o găleată, vei lua un pahar, dacă nu ai un pahar, ia o linguriță, oricine are o linguriță. Da, știu că o linguriță e mică și că focul e uriaș, dar noi suntem milioane și fiecare dintre noi are o linguriță.” 

A doua este metafora lui Zimbardo despre modul în care oamenii își construiesc propriile închisori. Suntem captivi în povestea pe care ne-o spunem despre pericolele care ne pândesc dacă ne exprimăm dorințele sau nemulțumirile, despre modul în care ne vor judeca sau ne vor percepe cei din jur, luăm de bune toate etichetele pe care ni le punem și ne temem că ceilalți ne-ar pute vedea așa cum suntem și că ne-ar putea respinge. Suntem proprii noștri gardieni și ne pedepsim în loc să avem grijă de noi cu răbdare și cu blândețe.

Una dintre cărțile pentru copii, pe care ar trebui să o citească fiecare adult, este „Vrăjitorul din Oz”, de Frank Baum.  Dorothy este luată pe sus de o tornadă și ajunge împreună cu Toto, cățelul ei, într-un tărân necunoscut, dincolo de nori sau dincolo de curcubeu („Over the Rainbow”, poate ții minte melodia din film). Pentru a se întoarce înapoi acasă, ea pornește spre vrăjitorul care ar putea s-o ajute. Se întâlnește pe drum cu Sperietoarea de ciori, care ar vrea minte, pentru că are doar paie în cap, cu Omul de tinichea, care ar vrea și el o inimă, pentru că are impresia că e prea rece, și cu Leul, care vrea și el curaj, supărat fiind că e teribil de fricos. Când ajung cu toții la Vrăjitor, acesta le recunoaște că el e doar un șarlatan, dar îi ajută să vadă acțiunile pe care le-au făcut pe drumul parcurs și care atestă tocmai ceea ce ei cred că le lipsește. Leului îi spune: „Sunt sigur că aveți curaj din plin. Ceea ce vă lipsește este încrederea în sine. Tot ceea ce e viu simte frica în fața pericolului. Adevăratul curaj constă în a înfrunta pericolul care provoacă teama.”

Viața însăși poate părea înspăimântătoare dacă stau în spaimele provocate de scenariile  pe care mintea mea mi le oferă cu atâta generozitate. Într-o conversație anterioară ziceam că autenticitatea presupune fidelitate față de noi înșine și respect față de ceilalți. Sigur că ne poate împiedica uneori timiditatea, rușinea, teama de a fi judecați de ceilalți sau respingerea lor, dar dacă ne ignorăm dorințele sau nevoile, nu facem altceva decât să ne rănim pe noi înșine. De ce facem asta? Pentru că scenariile pe care le facem din teamă par foarte adevărate la miezul nopții când nu putem adormi sau dimineața la ora trei când ne trezim înainte de vreme. Sunt sigură că ai cel puțin un astfel de exemplu.

Bronnie Ware este autoarea unei cărți intitulate ”Cele mai importante cinci regrete atunci când murim”  (The Top Five Regrets of the Dying), dezvoltată pe baza discuțiilor avute cu pacienți în stare terminală, în perioada în care asigura îngrijire paliativă în Australia. Da, iminența morții ne transformă și poate că ne face să vedem altfel lucrurile. Poate mai clar, poate mai grav, poate puțin alterat. Două din cele cinci afirmații se referă în mod direct la curaj:

 - aș fi dorit să am curajul să trăiesc viața așa cum mi-am dorit eu și nu viața pe care alții au așteptat-o de la mine

și

- aș fi vrut să am curajul să îmi exprim convingerile.

Curajul meu cu mine ține de capacitatea mea de a-mi experimenta emoțiile, de a înțelege ce am nevoie, de a analiza și de a decide și de a acționa în consecință.  Pentru asta, în primul rând contează să-mi cultiv capacitatea de a observa

- ce gândesc - și să reușesc să urmăresc scenariul sau povestea și să aleg ce anume e real și ce nu

- ce simt - să-mi identific și să fiu alături de mine orice fel de stare aș avea. Îți propun să recitești articolul legat de „emoții și rațiune”.

Apoi cea de a alege sau de a decide ce anume îmi doresc să fac, urmată de ceea ce fac, adică de o acțiune.

Închei cu încă unul dintre cele cinci regrete despre care am vorbit mai sus: aș fi vrut să îmi permit să fiu mai fericit.

Pe ultimul loc și cel mai important regret. Se pare că pentru uni e nevoie să-și vadă moartea cu ochii pentru a-și da seama că ar fi meritat să trăiască mai bine în prezentul care este demult trecut. 

Suntem vii doar atâta timp cât știm că suntem vii. Cât tot ceea ce facem este ancorat în acest prezent continuu în care suntem datori să observăm, să fim atenți și să facem alegeri conștiente. Cu toate că ne este teamă de moarte, putem avea curajul să trăim.

Ne vedem data viitoare, pe 24 februarie, ora 18, tot la noi în Sufrageria Magnolia.

#ConversațiiPentruOViațăMaiBună#CurajȘiDeterminare#SufrageriaDinRăcădău#MagnoliaBrașov#Răcădău