Comunicarea

Când am anunțat subiectul întâlnirii lunii martie, am știut că va fi interesant pentru multă lume. E simplu: în orice mediu am fi, acasă, în familie, cu prietenii sau la muncă, dacă lucrurile merg bine, e datorită comunicării, dacă nu, totul e din cauza ei. Ne-am adunat pe 31 martie la noi în Sufragerie și am vorbit despre asta. Întâlnirile lunare sunt susținute de Centrul Comercial Magnolia din dorința ca cei care alcătuiesc comunitatea să fie mai bine, mai echilibrați, în confort cu sine și cu viața lor.

          Participanții au venit, de  fapt, pentru îmbunătățirea relațiilor. Și-au dorit  să poată comunica mai bine cu copiii, cu părinții, cu colegii de la muncă, cu vecinii. E esențial să acceptăm că suntem ființe ultra-sociale și calitatea relațiilor pe care le avem ne influențează calitatea vieții.

          Am făcut un prim exercițiu: au fost împărțiți în grupe de câte cinci și li s-a cerut să găsească cel puțin cinci lucruri pe care le au în comun. În cele cinci minute pe care le-au avut la dispoziție, au găsit mult mai multe. Au pornit de la simplul fapt că se aflau împreună acolo, interesați de același subiect, cu aceleași provocări,  la fel de curajoși, la fel de vulnerabili.

          Am pornit de la principiile unei bune  comunicări: disponibilitatea de a fi alături de celălalt, de a-l vedea așa cm este, de a-l respecta și de a avea încredere.

          Încrederea 

          Coeficientul de încredere socială care se calculează foarte simplu, oamenii doar spun în ce măsură sunt de acord cu afirmația „cei mai mulți oameni sunt de încredere”. Deloc surprinzător, România se află la jumătate față de nivelul țărilor care ocupă primele locuri, pentru că noi funcționăm pe principiul „voi avea încredere în tine după ce îmi vei demonstra că meriți”, față de modul în care funcționează statele care sunt în top: „am încredere în tine până la proba contrarie”. De la legislație și până la practica de zi cu zi, celălalt, cel pe care nu îl cunosc bine sau nu îl cunosc încă, este un potențial infractor. Să fim atenți și să fim precauți. Altfel suntem naivi.

          Naivitatea și încrederea sunt două lucruri foarte diferite și avem tendința să le confundăm. Când ai încredere înseamnă asumarea responsabilității după ce te-ai gândit puțin și ai analizat. Personal, eu cred că dificultățile mari în ceea ce privește încrederea vin tocmai din această capacitate scăzută de a face o analiză corectă și din teama de a ne asuma responsabilitatea. 

          Ne-ar ajuta să vedem mai  ușor binele în celălalt sau potențialul pe care îl are. Această permanentă căutare a ceea ce e  greșit sau ce nu funcționează, această concentrare permanentă pe motivele de frustrare  pe care  le avem, ne face rău nouă înșine, în primul rând. 

          Respectul

          E la fel ca și cu încrederea. Celălalt este demn de respect, pur și simplu. Nu e nimic negociabil aici. E posibil să nu fii de acord cu cineva sau cu alegerile sale, dar asta nu înseamnă că te vei purta fără respect cu persoana respectivă.

          Cei mai mulți oameni răspund funcție de modul în care sunt tratați. Cei mai mulți reacționează. Zâmbesc celor care le zâmbesc, salută dacă sunt salutați. Sunt puțini cei care inițiază. Pentru simplul fapt că este nevoie de curaj atunci când suntem noi cei care zâmbim primii. Ce se poate întâmpla? Să nu ni se răspundă și să ne simțim respinși. Doare? Poate. Trece? Cu siguranță.

          În momentul în care aleg să zâmbesc prima, creez un context în care celălalt se poate simți mai confortabil, se poate simți inclus, poate aprecia deschiderea. Depinde de mine să fac asta. Cu cât suntem mai mulți care zâmbim, cu atât mai bine.

          Am  auzit comentarii deseori și la propunerea de mai sus: „de ce să zâmbesc eu primul/prima când intru într-un magazin, dacă vânzătorul/vânzătoarea e pus/ă acolo și e plătit/ă ca să-mi zâmbească?” Răspunsul e foarte simplu: pentru că îți poți asuma responsabilitatea pentru acțiunile tale, pentru starea ta și le poți alege. Și pentru că ai generozitatea de a face cuiva ziua mai bună. 

          De ce vorbim și de ce ascultăm?

          Foarte simplă definiția  comunicării: schimbul de informații între două sau mai multe persoane, verbal, în scris sau folosind alte medii. Și atunci de ce e atât de greu? Foarte simplu spus: pentru că ne cunoaștem prea puțin pe noi înșine, credem tot ce gândim și ne luăm prea tare în serios. Acum chiar am atins trei subiecte foarte diferite, pe care nu le voi deschide acum, te voi invita doar să citești articolele anterioare. Voi spune doar că în spațiul acela din care răspundem, spațiul dintre stimul și răspuns, acolo unde ne adunăm cuvintele, acolo se află toate ideile noastre  preconcepute și toate credințele limitative. Doar dacă ne  dăm voie să ne observăm și doar dacă ne  întrebăm despre ceea  ce credem dacă e și adevărat avem șansa de a intra cu onestitate în conversație.

De ce vorbim?

Pentru a informa, a convinge, a explica, a mărturisi, a dezvălui, a avertiza,  a împărtăși, a mulțumi, a  oferi, a explica, a susține, a amuza și multe altele.

De ce ascultăm?

Pentru a înțelege, a învăța, a fi aproape, a susține, a afla, a valida, a descoperi, a însoți  și multe altele.

          De ce le-am menționat? Pentru că ne e mai ușor să înțelegem că suntem două părți în comunicare și să ne stabilim de la bun început intențiile pentru care suntem în dialog și modul în care vrem să fie acesta: cu respect, cu onestitate și cu încredere.

          Cum vorbim și cum ascultăm?

          Teoretic, pe rând. Practic, ne întrerupem deseori. Știu că e  nepoliticos să-l întrerupi  pe celălalt, însă  gândește-te la următoarea situație: întrerupi tocmai pentru că ești de acord, susții ceea ce zice  interlocutorul și dai din cap a aprobare, mormăi ceva, zâmbești pentru a-l încuraja să continue. E o întrerupere? Greu de zis. Chiar dacă ar fi, contează enorm  motivul: ai făcut-o pentru a susține conversația și pe cel/cea cu care vorbești. Am vorbit despre intenție puțin mai sus și merită să-ți aduci aminte des care e motivul pentru care vorbești sau cel pentru care asculți.

          Sunt o tonă de materiale și  descrieri pentru ceea ce înseamnă ascultare  activă. Și nu voi intra acum în detalii, vreau doar  să-ți  spun că  e esențial să observi, să fii  prezent/ă acolo unde ești și să-ți dăruiești atenția. Iar asta se face prin cultivarea observației, în primul rând. Vorbim mai  încet decât gândim, așa că avem timp să „plecăm” în capul nostru  când celălalt  vorbește, esențial e  să  observăm că  am „plecat” și  să decidem să ne întoarcem înapoi.

          E posibil ca eu să menționez despre participarea mea la o conferință în Italia, pe malul râului Como, în localitatea cu același nume, iar tu, dacă am fi față în față atunci când ți-aș fi zis asta, ai fi călătorit cu mintea ta fie în Italia, vacanța de anul  trecut pe care ai petrecut-o la Roma, fie te-ai fi  gândit la următoarea ta călătorie la Florența sau ți-ai fi adus aminte de vecina de la parter care s-a mutat de doi ani lângă Milano și nu i-ai scris să o întrebi cum s-a acomodat… .

          Se mai întâmplă atunci când comunicăm cu cineva să ne preocupe mai mult ce urmează să spunem noi decât să-l ascultăm cu deschidere și fără judecată pe cel care ne vorbește. Sau se întâmplă să ne facem tot felul de scenarii cu privire la ce voi spune eu, ce va spune celălalt și să uităm de realitate.

          Comunicarea stabilește calitatea relației și calitatea relației influențează                               comunicarea

          Nivelul de siguranță în relație se vede și din modul în care reușim să spunem ce ne deranjează și ce anume ne dorim de fapt. Poate din dorința de a face pe plac celuilalt sau poate din teama de a nu fi respinși de acesta, oamenii tind să ascundă ce anume vor cu adevărat sau să creadă că celălalt își va da seama. Se întâmplă în special în relațiile romantice, unde frecvent apare mitul „dacă mă iubește, știe ce aș vrea”. Doar că oamenii ascultă ceea ce se spune și cum se spune și nu sunt prea persoane abile să citească gânduri.  Imaginează-ți că partenerul/partenera ta de viață își lasă peria de păr pe masa din bucătărie. Și să presupunem că pe tine te deranjează. Și tu nu-i spui nimic. Absolut nimic, nici nu te încrunți, nici nu pufnești. Doar iei obiectul și-l duci la loc în baie. Și crezi că te vei obișnui cu asta, doar că nu se întâmplă. Pui doar o bilă neagră într-un săculeț pe care-l porți în spate. Și chestia cu pieptănul se repetă. Și tu mai pui o bilă. Și într-o bună zi, așa te enervează, că dai cu sacul și folosești formulări de genul: „tu niciodată nu ții cont de mine”, „tu întotdeauna mă ignori”, etc.

          Pentru că rareori este despre peria de păr sau alte lucruri extrem de concrete, mai degrabă este despre senzația de a ne fi ignorate dorințele sau încălcate valorile, iar pentru asta ar trebui să învăț să mă  exprim foarte clar și să vorbesc despre mine: „mă deranjează că ai pus peria de păr pe masa din bucătărie, pentru că e foarte importantă igiena pentru mine. Te rog mult să o duci la baie pe viitor.” Atâta vreme cât spun despre mine: eu, pe mine… mă … sunt fidelă mie și nevoilor/ dorințelor sau valorilor mele și îl respect și pe celălalt. E posibil să mă simt mai vulnerabilă decât în momentul în care doar l-aș acuza pe partener: tu faci, nu-ți pasă, din cauza ta…

Care dintre variante crezi că e mai productivă?

Așa cum menționează des Esther Perel, psihoterapeută și autoare a unor cărți despre relații de cuplu, intimitate și dorință, citându-ul pe autorul Howard Markman, cele trei mari cauze care sunt în spatele oricăror dispute în relațiile de cuplu sunt:

• putere și control - unul dintre parteneri se simte subminat de către celălalt
• apropiere și grijă - unul se simte ignorat de celălalt
• recunoaștere și respect - unul se simte nerespectat de celălalt.

Recomandarea specialiștilor fiind aceea de a verifica și de a înțelege de fiecare dată despre care dintre motivele reale de mai sus e vorba atunci când spunem: „tu îți bați joc  de mine, una i-am zis eu copilului și alta îi zici tu acum”, în loc să ne exprimăm după exemplul de mai sus: „mă deranjează/ mă doare… ”

          De multe ori comunicarea este reprezentată printr-un iceberg: la suprafață avem ceea ce se spune și ce se vede, iar cea mai mare parte, de aproximativ șase ori mai mult, e ceea ce nu se vede. Sub apă avem tot ceea ce suntem noi până în acel moment, toate dorințele noastre, dar și toate limitările. Pentru o comunicare cât mai bună, cât mai curată, e important să stau cât mai mult în realitate, în prezent, să-l primesc pe celălalt cu încredere și cu deschidere, fără judecată, să-mi dau voie să observ și să decid ce cred din toate lucrurile care îmi trec prin cap.

          Încerci și tu până data viitoare să vezi cum poți comunica mai bine? Ne vedem pe 21 aprilie, de  la 18, la noi în Sufragerie.

Despre Antoneta Galeș

Coach, art-teraut Phronetik, trainer pentru facilitatori în sănătate mintală, Antoneta Galeș are o experiență de peste douăzeci de ani în dezvoltarea oamenilor și a echipelor. Scrie frecvent pe blogul personal: https://www.antonetagales.ro/blog/, a publicat două volume de dezvoltare personală: Caietul Fericirii și neFERICIREA noastră cea de toate zilele și nouă volume de ficțiune, în special roman polițist, sub pseudonimul Tony Mott: https://www.tonymott.ro. Când vine primăvara, cel mai recent roman, a primit premiul „Cartea anului în 2022”